De ce este copilul meu agresiv?

“Am un baietel de 2ani si 3luni foarte destept, ager, iute si descurcaret, DAR atunci cand e intr-un colectiv de copii(zi de nastere, teren de joaca) devine agresiv, loveste, musca, trage de copii! Mereu il opresc, ii spun ca nu e bine, sa le dea pupic, se duce repede, ii pupa, apoi in cateva minute povestea se repeta! Acasa, nu loveste pe nimeni din familie, DAR o bate pe dadaca! Noi nu il lovim pe el, mereu ii explic calm, nu il pedepsesc, nu priveste desene animate cu batai, intre noi nu exista violenta! Acum ma intreb, de ce isi manifesta el asa emotiile si ce sa fac? Sa nu ies cu el nicaieri in societate? Sa evit intalnirile cu copii? Cum va fi el la gradinita?” – A.T

Primesc foarte des acest gen de întrebări și agresivitatea este un comportament pe care foarte puțini părinți reușesc să îl gestioneze corect.
Atunci când copilul ajunge să interacționeze la nivel social, trebuie sa înfrunte o grămadă de stimuli și să decodeze foarte multe situații complexe pe care încă nu le înțelege până la capăt. Având în vedere că încă creierul lui nu este dezvoltat complet, este foarte greu pentru el sa gestioneze rațional ceea ce se întâmplă cu el. Și va reacționa la nivel emoțional. Într-un grup de copii mișcările copiilor sunt haotice și fiecare copil reacționează diferit sau are o toleranta mai mică sau mai mare la anumiți stimuli.

Exemplu: “un copil care se îndreaptă brusc spre alt copil” – acest gest determina o reacție a sistemului de apărare al copilului (acel sistem primar de luptă-fugă-încremenire) și de aici urmează anumite reacții (acestea durează fracțiuni de secundă în care creierul ia anumite decizii):

– un copil va ATACA pentru a se apăra (de obicei acesta este reacția cea mai evidenta și adulții o cataloghează imediat),
– altul va ÎNCREMENI (de obicei aceasta reacție nu este observată și adultul nu citește că și aici copilul manifesta de obicei o reacție) Aceasta este o reacție mai acceptabila pentru restul oamenilor pentru ca nu este vizibilă, nu deranjează sau incomodează și nu pune adultul într-o situație inconfortabilă față de ceilalți părinți
– altul o va lua la FUGĂ sau va evita acea situație.

Acest sistem de alarma începe sa fie controlat de creier după multe interacțiuni de acest gen, prin care creierul adună informații despre ce se întâmplă și care comportamente sau situații din jurul nostru sunt periculoase și care nu sunt. Adică el învață să citească situațiile și cu ajutorul gândirii să ia decizii coerente sau acceptate social. Dar acest lucru necesită timp. Ca orice învățare. Uneori se va descurca mai bine, alteori mai puțin bine. Inclusiv în funcție de starea emoțională generală. De cât de obosit, mâncat, stimulat sau frustrat este. Dacă de fiecare dată este impus să cedeze și el cooperează, la un moment dat va izbucni și nu va mai dori sa coopereze, pentru că va fi inundat de emoții pe care nu le mai poate stăpâni. Atunci când copilul mic lovește, este important sa îți menții viziunea de ansamblu și să înțelegi de unde vine reacția lui și de ce se întâmplă. În primul rand agresivitatea are mai multe rădăcini:

  1. În grupurile de copii, agresivitatea apare pentru a se stabili o anumită ordine a grupului, a ierarhiei. Aceste lucruri sunt normale, însă cu cât copiii cresc, devin mai fini în aceste manifestări și ajungând la o dezvoltare a vocabularului și a citirii situațiilor, reacțiile lor sunt mult mai gestionate și mai analizate.
  2. Atunci când un părinte are aceste așteptări de agresivitate față de copilul lui (de exemplu când îi pui întrebarea dacă mai trebuie să ieși în societate cu el), copilul se va ridica la aceste așteptări. Pentru că noi manifestăm inconștient această așteptare prin gestionarea precară a unor situații (un gest al nostru, o afirmație sau dorința noastră arzătoare de evita conflicte, intervenind prematur sau ostentativ in interacțiunile copiilor) și determinăm copilul să ajungă să ăți manifeste agresivitatea. În această situație ajută foarte mult să ne schimbăm perspectiva pe care o avem asupra lucrurilor și să începem să avem încredere în copil, că va reuși să gestioneze corect situațiile astea. Că va învăța cum se face. Pentru că atunci când învață să meargă nu sărim la el de fiecare dată când cade și ăi explică că nu e bine să cadă, dar avem răbdare și îl susținem. Exact așa se învață orice. Și copilul are nevoie de susținere pentru a deveni mai capabil să a gestiona ce se întâmplă cu el.
  3. Copilul care se simte nedreptățit sau care este pus să soluționeze un conflict pe care nu l-a generat sau pe care nu îl înțelege, va fi mai agresiv pe viitor. Pentru că nu a primit un feedback despre cum sa gestioneze. A primit doar feedbackul că ceva este în neregula cu el și a rămas cu sentimentul de inadecvare și de nedreptățire.
  4. Atunci când copilul este impus să împartă lucrurile și nu i se respectă dreptul de proprietate, va fi un copil care nu se va supune pentru multă vreme acestor reguli nedrepte si va reacționa instinctiv. Să se apere.
  5. Sunt momente când nu am surprins toată interacțiunea. Poate alt copil l-a agresat înainte și nu a ripostat. Sau poate au fost câteva interacțiuni consecutive în care a fost agresat, nu a reacționat și acum s-a umplut paharul. Faptul că nu ne uităm la toate imaginea, ne face să reacționăm doar la frânturi și să ne face să ne focusăm pe alte lucruri decât cele care contează. Anume cum îmi ajut copilul să se descurce mai bine data viitoare.

Atunci, ce putem face când copilul nostru este cel care agresează.

  1. Atunci când copilul a lovit, îl luăm în brațe și ne depărtăm fizic de locul respectiv. Pentru că nu este corect să menținem copilul acolo, să ii ținem predică sau să îl rușinăm de față cu ceilalți. Trebuie să înțelegem că scopul nostru principal este copilul nostru și cum îl ajutăm în această situație. Eu puteam să mă apropii de copilul lovi și să îi spun că îmi pare rău că a fost rănit (asta este un mod eficient de a modela comportamente dorite). Și apoi să mă ocup de copilul meu. Dacă situația este mai dramatică și plâng amândoi, atunci îndepărtez copilul meu, bazându-mă că celălalt copil are părintele lui care să îl susțină. Și voi reveni la aceste scuze, după ce se mai calmează spiritele.
  2. Validarea emoțională este foarte importantă. Și în practică arată cam așa: Nu ai vrut să îi dai jucăria copilului. El a vrut să o ia și tu l-ai lovit. Și-a fost frică că vei rămâne fără jucărie. Știu, sunt aici lângă tine. – astfel de interacțiune îl ajută pe copil să își pună în cuvinte ceea ce a simțit și modul în care a reacționat. Și îî accesează partea rațională, care în criza emoțională nu funcționează. Dacă copilul plânge, atunci îl ținem în brațe sau stăm lângă el până se calmează. Pentru că abia atunci putem să cerem de la el să avem o conversație rațională sau să audă ce îi spunem. Validarea emoțională nu înseamnă predică, nu înseamnă nici măcar că ești de-acord cu ceea ce a făcut copilul. Dar îi transmiți copilului că înțelegi prin ceea ce trece, că nu este nimic în neregulă cu el și îi transmitem liniștea de care are nevoie pentru ca sistemul lui de alarmă de care v-am povestit mai devreme să se dezactiveze și să îi permită raționalului să revină.
    Validarea emoțională înseamnă să empatizezi. Să te pui în locul copilului și să înțelegi ceea ce simte
  3.  După ce copilul se calmează putem discută despre comportamente dorite și ce poate face data viitoare mai bine.
  • Te-ai supărat. L-ai lovit pe George. A plâns pentru că l-a durut. Acum e trist.

Astfel de mesaje îi arată copilului ce urmări a avut fapta lui și aduce în acea stare de empatie pe care ne dorim să o experiențieze, dar pe care nu o va face dacă îl certă, sau să spunem că nu e voie. Pentru că cearta îl face să se gândească doar la el și la cum se simte, iar celălalt este un mesaj sec, fără nicio relevanță pentru copil.

    • Hai să vedem cum am putea să facem data viitoare. Dacă vrea să îți ia jucăria, poți să îți folosești cuvintele. Este jucăria mea. Acum eu ma joc cu ea. Sau poți să pui mâna în fața ta și să îl oprești dacă vrea să se apropie (gestul astă transmite multe mesaje celuilalt copil.

(luați aceste exemple nu ca rețete, dar ca și ghidaje a unui mod de analiza a situației)

În același timp, puteți să folosiți strategii de prevenție a unor situații, pentru că prevenția este parte foarte importantă a parentării conștiente. Una dintre strategii este discuția preventivă. Ce înseamnă? Înseamnă să purtați acasă o conversație despre cum funcționează lucrurile în parc și să stabiliți, de exemplu, că luați cu voi doar jucării pe care este gata să le împartă, pentru că parcul este un spațiu comun în care copiii vin cu jucăriile lor și toți se bucură de jucăriile pe care le aduc.

O altă strategie de prevenție, este să îi prezentați niște alternative pe care le poate folosi în interacțiunea cu ceilalți copii. Una dintre alternative ar fi schimbul:

      • Ce ai spune data viitoare dacă i-ai propune un schimb. Eu iți dau jucăria asta și tu îmi dai mingea ta.

Astfel, îl ajutăm pe copil să înțeleagă că pentru o situație există mai multe soluții și că are un sprijin concret. Știe ce are de făcut. Evident că aceste lucruri nu vor funcționa tot timpul și este necesar să fim creativi, pentru că fiecare situație este unică și implică multă atenție și implicare din partea noastră. Prezența noastră conștientă, dar discretă în viața copilului, ne oferă timp să prevenim anumite situații și să ne oferim ajutorul înainte ca lucrurile să degenereze

Toate aceste interacțiuni trebuie să aibă o singură finalitate. Care este cea mai relevantă pentru copil și care îl setează spre succes. Copilul trebuie să simtă acea forță internă care îl  ajută să aibă încredere în el și în capacitățile lui. Dar pentru asta are nevoie de o reflecție constantă care se uită la el cu încredere și siguranță. Astfel, este important să îi transmitem copilului mesajul că știm că data viitoare va face mai bine. Pentru că asta îi oferă încredere și ajută să își dezvolte coerent creierul superior.

Share this post

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *