0
0
Una dintre fricile pe care le-am întâlnit în discuțiile cu părinții este modul în care aceștia devin independenți. Cu cât mă uit mai mult la dinamica părinte – copil, observ un fel de paradox. Când sunt mici ne chinuim efectiv să fie independenți. Viziunea generală este că un copil trebuie să știe unde îi este locul, să aibă camera lui, să doarmă singur, să se joace singur, să se integreze cât mai rapid la grădiniță și să își vadă de viața lui de copil, în timp ce adulții pot să își vadă de viața lor de adulți.
Aceste dorințe ale adultului se schimbă când copilul crește mai mare. Când se apropie de adolescență și copilul nu mai are anxietăți de separare, nu mai pare interesat de compania părintelui, nu se mai termină lumea că mama nu este acasă. Atunci observăm o schimbare de dinamică, părinții își doresc mai multă prezență a copilului în viața de familie, dintr-o dată vor timp petrecut împreuna, vacante și concedii petrecute împreuna, etc…. Și apare frustrarea că ei nu vor să petreacă timp cu părinții. Poate ar trebui să ne punem aceasta întrebare mai serios… De ce ar vrea să își petreacă timp cu noi, dacă o viață întreagă le-am explicat că noi avem viața noastră și spațiul nostru și ei o au pe alor. Am luptat cu sânge pentru independența lor, pentru că așa ne spune societatea, o parte din psihologie sau o parte din experți și pentru că așa am fost și noi crescuți.
Pentru mine independența este o stare la care se ajunge natural, prin acceptarea dansului între părinte și copil, dans al apropierii și distanțării prin care se definește o relație sănătoasă între aceștia.
Ideea este ca desprinderea de părinte este una naturală de care copilul are nevoie pentru a se dezvolta și a crește, însă aceasta desprindere are un ritm individual pentru fiecare copil și el este cel care dă acest ritm. Pentru a se putea desprinde și explora, un copil trebuie să aibă siguranța unui mediu și încrederea în părinte că este acolo să îl susțină și să îl ghideze. Atunci când capătă această încredere el se întoarce înspre lume și începe să o exploreze. La un moment dat va avea nevoie să revină la părinte să se asigure că este acolo și să își ia doza de iubire și de siguranță, pentru a putea păși și mai departe decât a făcut-o până acum. Astfel, acest dans capătă o amplitudine din ce în ce mai mare și cu cât copilul crește, cu atât vor descrește nevoile lui de a reveni la părinte și a-și umple rezervorul de siguranță. Acest dans nu se termină niciodată, pentru că, inclusiv și la viața adultă avem nevoie câteodată să ne băgăm sub aripa protectivă a părintelui și să ne mângâie pe frunte și să ne spună că totul va fi bine.
Ceea ce putem face noi ca părinți, este să respectăm acest dans și acest ritm și să nu grăbim copilul în acest proces. Pentru că se va desprinde. Și cu cât mai natural se face acest lucru, cu atât mai puternică este relația dintre părinte și copil. Este necesar să observăm copilul și să îl simțim pentru a vedea cât din ceea ce trăiește poate să gestioneze si mai ales să acceptăm momentele când copilul revine și are nevoie de noi să îl protejăm și să îl îngrijim.
C. m-a inspirat să vă povestesc despre aceste lucruri, pentru că de fiecare dată acest copil vine să îmi confirme că ceea ce fac si drumul pe care l-am ales este corect. Ritmul lui de desprindere a fost unul mai lent. Și îmi amintesc și acum câtă frustrare am adunat pentru că era dependent de mine și pentru că mi se părea că niciodată nu o să ajungă să își dorească să facă anumite lucruri singur. Pe lângă problemele de sănătate, am început să analizez unde am rupt ritmul nostru și de ce desprinderea a devenit așa de anxioasă. Pentru noi a fost înțărcarea. Care pe atunci nu a fost făcută natural și care a rupt o legătură între noi. Atunci nu am conștientizat asta, dar simptomele au apărut cu timpul și mi-au trebuit ani de zile să le înțeleg. A trebuit să lucrez mult la stabilirea acelei legături de siguranță între noi și abia de pe la 5 ani am simțit că lucrurile stau bine și că am reluat acel dans de care vă vorbeam.
De câteva zile copilul meu s-a decis să se trezească dimineața, să se îmbrace singur, să se spele pe dinți, să își bea singur zincul și uleiul de pește și să se joace puțin până la mâncare. Este fascinant cum inițiativa a venit de la el, cum își dorește să facă și să reușească singur, independent de noi. Și sunt sigură că dacă i-aș fi spus eu să facă aceste lucruri, aș fi avut multă negare 
:)
Ideea este să avem răbdare, pentru că lucrurile se vor întâmpla. Si mai ales să avem încredere. Încredere în copiii noștri că vor avea inițiativă și vor reuși să facă o multe lucruri. Atâta vreme cât le respectând ritmul și atenția noastră este pe a clădi un mediu sigur și reconfortant
