Iubirea unei mame nu calmează durerea unei palme la fund!

Mulți oameni cred că dacă o mamă își pălmuiește copilul, iar în rest este caldă și plină de afecțiune, atunci acele palme sunt cumva benefice. Cu toții știm aceste expresii: “Bataia e rupta din Rai!” sau “Unde da mama, creste!” și ele au definit modalitatea de relaționare generații de-a rândul. Bătaia unui copil este considerată încă o normalitate și o unealtă perfectă de a educa spiritul copiilor.

psychology - spankingDatorită descoperirilor din neuroștiință, teoreticienii și părinții au început să înțeleagă cât de periculos este stresul toxic (este acel stres care provocoacă schimbări la nivelul arhitecturii creierului în situații adverse frecvente) atunci când vine vorba de dezvoltarea creierului copiilor.

Multi dintre noi simțim instinctiv că certurile în fața copiilor nu sunt benefice, însă nu înțelegem efectul biologic pe care strigatul și palmele îl au asupra copilului. Aceste comportamente, venite de la părinți, sunt cele care fac stresul să devină toxic!

Un studiu canadian realizat pe o perioadă de 20 de ani, arată că bătaia afectează atât creșterea cât și nivelul IQ-ul copilului. Joan Durant (co-autor) spune că studiul a dorit să mute puțin discuția despre bătaie dincolo de etică sau psihologie și să arate impactul fiziologic pe care îl are bătaia asupra copiilor și dezvoltării acestora.

 Atunci când oferim dragoste constantă, un mediul stabil și sigur creăm premisele unei influențe de diminuare. Rolul nostru este unul de buffer între copiii noștri și factorii stresanți din mediu. Când devenim sursa acelui stres, atunci impactul asupra copiilor noștri este foarte negativ.

Cel mai mare risc este atunci cand devenim o sursă de amenințare pentru copilul nostru.

Știați că: – peste 30% din toți copiii sunt loviți înainte de vârsta de 1 an

– copiii sunt loviți frecvent în jurul vârstei de 3 ani

– băieții sunt loviți mai des decât fetele

– corectarea fizică este mai răspândită în comunitățile religioase

Bătaia are rezultate de moment, însă nu reduce comportamentele nedezirabile. Pe lângă efectele psihologice, bătaia duce la daune emoționale de durată care inhibă procesul de învățare. Pedeapsa corporală subminează acea încredere între părinte și copil, naște ostilitate către figurile de autoritate. Această ostilitate este extrapolată la orice figură ierarhic superioară. De exemplu, figura profesorului este asociată cu acea ostilitate, astfel învățarea este asociată cu pedeapsa. Această formă de educare se considera necesară, însă este doar o modalitate a păintelui de a se descărca. Lovirea duce la acea schemă cognitivă în care rana are un scop educațional. Astfel părintele sau profesorulnu este un purtător al cunoașterii, dar al durerii. Pedeapsa corporală nu naște niciodată compasiune pentru ceilalți sau pentru sine și limitează puterea de auto-cunoaștere a omului.

Însă știința nu susține aceste credințe culturale. Se știe de multă vreme că pălmuirea copiilor este strâns conectată de creșterea agresivității în cazul copiilor mici. Un studiu recent realizat pe 3000 de copii ne arată că dragostea de mamă nu anihilează efectele negative ale pălmuirii. Astfel, copiii supuși acestui tratament vor fi mult mai agresivi. Punct.

Există două cauze concrete care duc la o agresivitate mai frecventă în rândul copiilor. modelarea: noi suntem agresivi cu ei și ei imită comportamentul nostru bătaia interfereaza cu dezvoltarea normală a unui mecanism foarte important, numit sistemul de autoreglare cerebrală, care se dezvoltă în primii cinci ani de viață.

În aceasta perioadă sistemul reglator al creierului este foarte vulnerabil. De exemplu, amigdala, responsabilă de răspunsul la stres, se maturizează în jurul vârstei de 4 ani. Astfel, copiii experimentează aceleaşi emoţii ca şi adulţii. Lobul frontal, însă, se maturizează la adolescenţă, fapt ce explică de ce procesele gândirii nu funcţionează la fel ca la adulți. Adultul este eficient în controlul emoţiilor datorită gândirii logice și îşi poate controla multe din reacţiile la stimulii ce produc frica. La copil, lobul frontal nu are capacitatea de gândire logică şi nici de control al emoţiilor, ei nu-şi pot identifica minuțios emoţiile şi nu-şi pot controla reacţiile la stimulii externi. Rolul amigdalei nu este limitat la procesele condiţionate de frică şi la procesarea evenimentelor aversive. Este implicată şi în învăţarea motivaţională (răspunsul la recompense şi tehnici aversive), probabil prin legătura sa cu sistemul dopaminergic din cortexul frontal. Unii oameni de știință susțin că sistemul dopaminergic (responsabil de sentimentele de fericire, de coping la stres și plăcere) se dezvoltă tot în primii ani de viață.

Este foarte important să înțelegem că în primii cinci ani de viață copilul este CEL MAI VULNERABIL la stres. Când folosim disciplina punitivă, afectăm dezvoltareaarmonioasă a sistemului cerebral de reglare (sau al creierului emoțional). Riscurile pe termen lung sunt foarte mari. Creierul se dezvoltă secvențial, astfelîncât ceea ce nu se dezvoltă corect la început, afectează dezvoltarea celorlalte structuri, în diferite etape. Când copiii ajung la adolescență, creierul lor trece prin schimbări semnificative. Sistemul dopaminergic iși pierde cam 40% din funcționalitate. Astfel, este important ca acest sistem să fie dezvoltat complet în primii ani de viață, ca această reducere să nu afecteze sistemul si copilul să rămână cu un echipament insuficient pentru a face față în adolescență. Un sistem de auto-reglare insuficient dezvoltat este evident abia in perioada adolescentă. Atunci vedem urmările acțiunilor noastre.

Adolescenții cu un sistem de auto-reglare compromis sunt foarte diferiți de adolescenții normali. Sunt mai vulnerabili la consumul de substanțe, sunt mai predispuși spre depresie, anxietate și suicid. Acești adolescenți nu fac față provocărilor din cadrul unei relații și au probleme la nivelul funcțiilor executive si la concentrare. SUnt mai iritabili și sunt mult mai ușor copleșiti de situațiile neprevăzute.

TREBUIE SA ÎNȚELEGEM CĂ RELAȚIILE CU COPIII NOȘTRI INFLUENȚEAZĂ MODUL ÎN CARE ACEȘTIA VOR FACE FAȚĂ MEDIULUI ÎN VIITOR. AGRESIVITATEA CRESCUTĂ ÎN COPILĂRIE ARE CA EFECT DISFUNCȚII NEUROLOGICE MAJORE SI EVIDENTE.

Pentru a vedea în perspectivă cele spuse mai sus, încercați să înțelegeti ca răul pe care il face un act de violență al vecinului asupra copilului dvs este mult mai mic decât propria dumneavoastră agresivitate. Atunci când un străin amenință copilul tău, tu rămâi acea resursă de siguranță și securitate de care copilul are atâta nevoie.

Când îți lovești copilul, în creier are loc o reacție biologică majoră și tu nu mai ești acea resursă care să îl ajute să se echilibreze. Lipsa acelui buffer între stresor și creierul lui (care pentru orice copil este părintele), face acel stres să devină toxic pentru organism.

Ceea ce poate părea un stres minor, de exemplu câteva pălmuțe la fundul copilului, este de fapt un comportament cu risc major, deoarece afectăm partea relațională a ceea ce înseamnă buffer de stres. Consecințele negative nu sunt doar psihologice, dar și biologice.

Pălmuitul copilului poate crea disfuncții cerebrale! Vrem să riscăm în numele unei educații deja depășite?

surse de inspirație: http://stopspanking.org/2013/06/25/maternal-warmth-doesnt-make-spanking-less-harmful/

Share this post

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *