Ce fac când nu sunt de-acord cu abordarea educațională a celuilalt părinte

Ce fac dacă nu sunt de-acord cu modul în care partenera/ul alege să rezolve situații conflictuale în relația cu copilul? intervin? Sau este foarte important să menținem o imagine consensuală tot timpul?
Această întrebare a iscat multe dispute pe grupul Clubul Părinților Conștienți și am simțit să fac acest text care să arunce o viziune mai profundă asupra acestui aspect și să ne facă să analizăm modul în care alegem să ne poziționăm în familie și modul în care relaționăm.

Exact așa cum analizăm modul în care relaționăm cu copilul, exact așa este necesar să analizăm ce seîntâmplă în relația de cuplu și să vedem ce ne caracterizează ca și părinți. Atunci când apar copiii este necesar să avem multe discuții despre viziunile noastre ca părinți, să vedem care sunt valorile noastre, care sunt zonele de confort și care ne sunt limitele personale.

Cred cu tărie că sunt puține cupluri care fac acest lucru și încearcă să vadă ce se întâmplă cu celălalt.

Fiecare dintre noi venim dintr-un background foarte specific și individual. Avem propriul model de educație, propriul model de relaționare în familie, propriile stereotipii și propriile traume și frici pe care le aducem la masa relației. În momentul în care apare un copil în viața noastră, relația este suspusă unei transformări. Pentru ca nu mai sunt doar parteneri, dar suntem și părinți. Și copiii au această proprietate de a ne face să ne uităm acolo unde ne doare cel mai tare.

Am observat multe lucruri în comentariile citite. Și toate vin din modele pe care le-am văzut, din trăiri personale despre cum funcționează relațiile. Și concluzia mea a fost că disfuncționalitatea comunicării la care am fost expuși de mici ne facem să vedem lucrurile foarte rigid. Si durerea noastră personală să ne facă să încercăm cu disperare niște modele care ne mențin pe linia de plutire. Pentru că altfel trebuie să facem ceva cu ceea ce simțim.

Toate acest etichete puse copiilor: manipulator, răsfățat, se urcă în cap, obraznic sunt lucrurile generale pe care le-am auzit noi despre noi când am fost mici. Acesta era mesajul general. Era evident că toată străduința adulților de a ne controla trebuia să aibă un sens. Trebuia să găsim o explicație rațională de ce oamenii aștia de care eram dependenți și pe care îi iubeam atât de mult alegeau să comunice astfel cu noi. Și cea mai la îndemână este să începi să crezi că așa ești. Că tu ești copilul ala răsfățat, manipulator, obraznic, obedient, ascultător, respectuos, etc.

Părinții noștri depuneau eforturi colosale s prezinte relații perfecte, în armonie nu ca un model de relaționare, dar din cauză că și lor li s-a spus c doar așa poți deține controlul. Doar așa poți să îi faci pe copiii aștia să facă ce trebuie și să devină oameni integrați social.

Că asta a adus multă nefericire, că asta a dus la mult compromis și depărate de ființa noastră, asta nu se vede cu ochiul liber. Pentru că nu căutăm cauzele nefericirii noastre acolo unde sunt de fapt.

Pentru mine respectul nu se măsoară în câți de da ii spun partenerului la ceea ce face. Dar respectul se bazeaza pe capacitatea ambilor de a intelege care sunt nevoile lor si limitele lor personale si cum pot sa aiba grija fiecare dintre ei ca acestea sa fie satisfacute, respectiv luate in considerare. Pentru ca eu nu cred in cearta. Cred ca sunt momente in care un parinte isi pierde cumpătul si celălalt poate fi sprijin ca situația sa nu degenereze si mai mult. Pentru ca cel care nu este enervat are mai multa ratiune. SI scopul nu este sa mentinem o autoritate, dar sa modelam relatii autentice copilului. Si dezacordul face parte din orice relatie.

Înainte de a ajunge sa avem astfel de momente in cuplu, este important să avem discuții autentice despre viziunile noastre , despre limitele noastre și cum vedem relația cu copilul. Și să identificăm unde avem viziuni diferite, unde avem limite comune și unde putem sa respectam limitele celuilalt. Este normal sa avem locuri unde nu vedem situația la fel și să alegem diferit fata de partener. Dar aceste discuții nu vin din frica de a pierde autoritatea, dar din dorința de a înțelege care este viziunea voastră că părinți, unde va situați și cum puteți să vă susțineți unul pe altul înspre a lua decizii în beneficiul copilului. Vreau sa va dau un exemplu. Copilul nostru de 7 ani nu reușește tot timpul să își gestioneze timpul la tableta. Adică nu se poate opri 🙂 dacă nu intervenim, poate sa uite de el acolo. Și eu și tatăl suntem de-acord că pentru noi este important sa petreacă un timp limitat mai ales datorita problemelor la ochi pe care le are. La un moment dat tatăl a spus că vrea să îi punem pe tableta parental control și parola și tableta să se blocheze după 30 de minute. Eu i-am spus că nu mă simt confortabil sa punem atâtea restricții pentru că îl vom determina sa caute în altă parte ceea ce noi interzicem și nici nu va mai fi deschis cu noi legat de ce întâlnește în lumea online. Și mie asta mi se pare mai periculos decât faptul că stă prea mult cu ochii in ecran. Ei bine, tatăl a căutat, s-a documentat, a citit, s-a gândit și intr-un final a decis să renunțe la parental control și să îl responsabilizam pe Carol. Sa incercam sa ii arătăm ca avem încredere în el că poate să își gestioneze timpul. Și să oferim sprijin atunci când nu se poate opri. Pentru că și noi că adulți nu reușim tot timpul să ne oprim din activități care ne plac (vezi nopțile pierdute la seriale 🙂 o astfel de discuție duce la mai puține conflicte și fiecare are timp sa se gândească la modul în care abordează anumite situații. Atunci când decidem dacă intervenim sau nu într-o interacțiune a celuilalt părinte o facem analizând situația și fiind adultul cu mai multă rațiune putem sa vedem mai clar ce se întâmplă și unde poate ajunge. Așa că lecția cea mai valoroasă este sa intervenim oferind sprijin, nu minimizând sau acuzând ce face celălalt.

În plus, regulile sunt flexibile, nu sunt batute în cuie. Ele se schimba pentru că noi ne schimbam și vedem lucrurile diferit sau ajungem să înțelegem mai bine anumite aspecte. Este extrem de obositor sa te chinui in cuplu sa fii de-acord permanent cu celălalt sau sa îl impui pe celălalt să îți accepte propriile limite. Pentru că este normal sa gestionam diferite anumite situații. Și este ok. Pentru că astfel copilul vede modele diferite de acțiune și înțelegere a lucrurilor. Pentru că atunci când renunți la ideea de autoritate, dar ești ghidul copilului in aceasta lume, vei vedea că explicațiile autentice la situații nu îi bulversează pe copii, dar îi ajută să vadă că lumea este diferită și este ok să avem opinii diferite fata de lucruri.

Atunci când decidem sau nu să intervenim, trebuie să analizăm fiecare situație în mod individual. Pentru că nu cred în niciodată. Cred cîn capacitatea noastră de oameni maturi și conștienți de a analiza situațiile.

  • Poate sunt momente în care celălalt părinte își stabilește limitele personale și are nevoie de spațiu pentru a a-și construi propria relație cu copilul
  • Sunt acele momente în care simțim că celălalt părinte este mult prea emoțional și pierde controlul și atunci putem oferi sprijin. Acest lucru se poate face în fașa copilului pentru ca el să vadă în mod real cum se pot gestiona situații de criză și de conflicte. Ferindu-i de aceste procese de analiză îi privăm de niște abilități esențiale în această lume și creăm modele false, care nu mai fac față în lumea actuală.
  • Sunt limite care diferă al fiecare părinte. Și eu aleg să vorbesc despre asta cu copilul. Îi explic de ce eu văd așa lucrurile și mi le asum și de ce tata vede lucrurile diferit. Și în relația cu mine lucrurile se desfășoară așa, in relația cu tata altfel. Așa copilul vede că există păreri diferite, dar asta nu înseamnă că suntem în conflict. Dar că putem conviețui atâta vreme cât ne respectăm limitele personale și vorbim despre asta deschis
  • Este important să aveți discuții despre niște reguli stabile care țin de dinamică și confortul familiei și să faceți reglajele înainte ca regula să fie comunicată. Aici are loc acea mulare pe trăirile celuilalt și ocazia de a discuta mai profund despre voi și viziunile voastre
  • Trasați limite clare când vine vorba de integritatea copilului și unde deja nu mai este acceptabil (nu lovim, nu umilim, nu bruscăm copilul, nu strigăm, nu condiționăm). Vedeți unde este limita voastră ca și cuplu și stabiliți că este ok să interveniți când vedeți că unu dintre voi a pierdut busola rațională și riscă să treacă acea limită datorită implicării emoționale prea mari. Așa îi modelăm copilului spiritul de echipă 😊 CU cât copilul este mai mare, se pot discuta regulile de față cu el și el chiar să fie parte a procesului de stabilire a regulilor. Pentru că și ce crede și simte copilul este important. Și așa modelăm respectul unii față de alții. Dar nu ținem încrâncenați de o autoritate efemeră, care de fapt nu există. Ne iluzionăm că avem control sau putere de decizie. Dar acestea sunt temporare și ele ne lasă dezbrăcați de metode eficiente de relaționare.

Este foarte important ca din tot acest lung text pe care l-am scris, să rețineți că regulile se discută, nu se trasează unilateral nici în relația cu copilul, nici în relația cu partenerul. Dar este necesar să devenim atenți la ce nevoie avem noi și partenerul și să ne creăm propriile modele de relaționare și parentare.

Sursa foto: Unsplash

 

Share this post

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *