Când se simt copiii deconectați – sfatul zilei cu Adriana Boroș

Copiii își manifestă dorința de conectare față de noi prin diferite forme. De la forme ușoare (plâng puțin sau sunt mai agitați și cooperează mai puțin) până la forme grele (tantrumuri, agresivitate, sfidare permanentă, comportamente de risc sau respingerea noastră ca părinți).

Ce se întâmplă în copilul care se simte deconectat?
Se declanșează frica. Ei depin de noi 100% și au nevoie de hrana noastră emoțională pentru a crește. Nu le ajunge doar cea fizică. Când nu mai simt legatura dintre noi, sentimentul de siguranță și securitate se cutremură serios și sistemul lor de alarmă intră în survival mode.
Acest mod le acaparează funcțiile cognitive care nu sunt încă dezvoltate complet și învățarea este afectată serios. Orice formă de învățare are nevoie de o stare de bine și de relaxare. Atunci se crează conexiuni sănătoase și ceea ce învățăm în perioadele de bine este mult mai durabil și mai eficient, decât ceea ce învățăm în stări emoționale alterate.

Care este frica unui copil atunci când se simte deconectat?
Frica de abandon
Frica de nu fi iubit
Teama că a făcut ceva să merite această retragere emoțională
Teama de a rămâne singru și de nu putea supraviețui.

Cu cât copilul este mai mic, cu atât este mai greu pentru el să facă față la deconectarea de noi.
Când mai cresc, capacitatea lor de a rezista la astfel de momente este mai mare și arată cam așa:
– Mami, tu ai tot timpul treaba ta. Nu petreci deloc timp cu mine. Îți pasă numai de interesele tale. Nu înțelegi că sunt trist că nu stai cu mine. Lucrezi tot timpul. Ești ocupată tot timpul.
– acesta este copilul meu din acest weekend. De fiecare dată când m-a prins, m-a înghesuit. Și mi-a spus ce crede despre toate treburile mele.

Este foarte nasol când auzi asta. M-am enervat, m-am frustrat, am simțit că nu este corect, m-am victimizat despre cât am dăruit eu în 9 ani și pare că nimic nu e suficient.
Îți vine să îi spui că nu are dreptate. Că ai stat cu el, că ți-ai petrecut timp cu el, că ai grijă de el, că lucrezi petru el și el este un … nerecunoscător, nu-i asa? Își vine să spui că de 9 ani nu ai intimitate nici când mergi la baie și creierul e deja mutilat de cît mama auzi pe zi. Și îți vine să îi mai spui toata drama ta existențială de când te-a pălit ideea să fii părinte.. Și uite care e răsplata, ce primești după 9 ani de dat cu capul de pereții emoționali 

Dar asta nu înseamnă că atunci, în acel moment, asta este relevant pentru el sau are capacitatea să te audă (bine, acum să fiu sinceră nu e relevant nici cînd e calm și liniștit, că doar copiii sunt buricul pământului pe care trăiesc părinții  El este la fel de victima ca si tine în acel moment și suferința lui este reală.

Astfel că, după ce îți trece dorința să îl arunci pe geam de ciudă, reușești să te conectezi și să înțelegi că și el are dreptatea lui.
Ni se întâmplă, trăind în această lume nebună și prea plină de stimuli, să nu mai fim conectați deloc nici la noi înșine, ce să mai vorbim de ceilalți. Și aducem auto-pilotul în relația cu ceilalți. Adulții încă pot rezista, deși nu pentru mult timp, dar copiii nu pot suporta să se întâlnească cu robotul din noi. Pentru că ei se hrănesc prin comunicare și conectare emoțională. Nu prin cunoștinețele care le turnăm în cap. Asta pot și singuri să facă, serios….

Povestea mea cu C. este din seria celor pozitive, când copilul chiar verbalizeaza asta și are curaj să îți spună.
Când nu are curaj sau încă nu înțelege ce se întâmplă cu el și de unde vin stările lui, apar tot felul de comportamente care ne depășesc și nu știm cum să le intepretăm.
Așa că vă dau o idee. Verificați cît de prezenți sunteți. S-ar putea să aveți niște suprize.
Așa cum am avut eu în acest week-end.
Și încă nu îmi place ce mi-a zis.

Dar asta nu înseamnă că este mai puțin adevărat.

Share this post

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *