0
0
Să fii părinte în ziua de azi e din ce în ce mai complicat. Munca fizica s-a ușurat considerabil, însă partea psihologică a acestui părințit ne ocupă foarte mult timp. Trăind într-o perioadă în care informația circulă cu viteze extraordinare, devine din ce in ce mai greu să analizezi obiectiv informația peste care dai. Pe lângă luptele crâncene pe care trebuie să le duci cu opinia celor din jur, care evident că știu mai bine ca tine și simt o necesitate organică să te învețe (că doar suntem toți produs al aceluiași sistem), trebuie să lupți cu tine și cu tot bagajul emoțional pe care l-ai acumulat de-a lungul vieții și trebuie cumva să te redefinești în această ipostază nouă pentru care nimeni nu te pregatește. Nici părinții, nici școala, nici jobul pe care l-ai avut, nici prietenii. Este o muncă auto-didactică de încercare și eroare continuă.
Părerea mea despre a fi părinte înainte să devin unul cu acte în regulă era extrem de teoretică și formată strict din experiențele altora sau filmele văzute pe la tv unde părinți isterici aleargă după copii și mai isterici.
Dacă mă întrebai acum câțiva ani despre ce înseamnă să educi un copil, nu puteam să îți spun prea multe. Puteam să îți spun ce nu voi face, în schimb :) Și cea mai deșteaptă chestie pe care puteam să o spun e că nu mă voi transforma în mama aia care vorbește doar despre copii și nu are alte scopuri în viață decât mâncarea copiilor și la ce grădiniță îi dă. Ştiu că acesta nu e nici pe departe un răspuns care să aibă vreo legatură cu întrebarea, însă pe atunci, în capul meu avea sens, era un scop foarte clar definit. Evident că nu avea de-a face cu educația sau cu copilul, însă este foarte greu să vezi dincolo de perspectiva ta când nu ești părinte.
Următoarea frază care îmi venea automat când mă uitam la alți copii era că al meu niciodată nu va face așa, pentru că eu nu o să permit asta.
Când mă uit în urmă, zâmbesc așa puțin superior față de mine cea care am fost cândva și sunt așa mai înțelegătoare față de cei care încă nu au avut parte de experiența asta.
Cred că știți cu toții reclama la prezevative în care copilul se dă cu fundul de pământ în magazin și părinții disperați nu mai știu ce să facă. Ei bine, cam asta este imaginea părintelui în ziua de azi. Și la sigur nu e una mișto sau care ă trezească dorința de procreare. Azi suntem speriați mai mult ca oricând de această etapă și această circulație rapidă a informației nu ne ajută, dimpotrivă, ne bulversează.
Cea mai mare provocare ca părinte a fost să înțeleg că educarea unui copil nu este un drum cu o singură bandă în care eu sunt cel care dau informația și copilul o primește. Nici nu puteam concepe că ar mai putea exista o bandă… și, in cazul în care puteam cumva să fiu ok cu asta, era evident… a doua bandă era din același sens. Pentru că noi, ca părinți, avem rolul suprem de a educa acele ființe care nu știu mare lucru despre lumea asta, sunt neajutorate și cu un auto-control extrem de precar.
Stilul autoritar ne satisface două nevoie esențiale:
1. nevoia de apartenență și siguranță (urmăm drumul verificat și acceptat social și nu suntem acei gică contra solitari într-o lume care nu ne împărtășește viziunile.
2. nevoia de descărcare emoţională inhibată.
A doua necesitate este mult mai profundă și mai greu de digerat. Pentru că presupune multă sinceritate cu noi înșine și la sigur nu am fost încurajați să facem asta. Din copilărie suntem impuși să ne asumăm niște roluri, în funcție de situație și interes. Educația noastră nu se bazează pe sinceritate și acceptare de sine. Un psiholog așa mai deschis la minte, după multă muncă cu părinții, i-a făcut să recunoască de unde pornește nevoia de a aplica acea educație coercitivă copiilor. Pe lângă faptul că perpetuăm un model, pe lângă faptul că suntem obișnuiți să ne conformăm unor norme sociale general acceptate, pe lângă faptul că ne este frică de ce va fi cu copiii noștri dacă nu vom face ceea ce trebuie să facem ca să îi facem oameni, subconștinetul nostru ne joacă niște feste de toată frumusețea. Și comportamentele lor pe care am fost învățați să le clasificăm ca fiind negative, declanșează acele emoții pe care le-am simțit noi când eram copii și ai noștri părinți încercau să ne facă conștienți de ce este bine.
Atunci nu aveam forța, poziția sau curajul să ripostăm. Dar acum… acum putem să o facem. Și o facem cu acele persoane pe care le iubim cel mai mult în lumea asta și care ne iubesc la fel de mult. Știu că pentru majoritatea părinților este greu de digerat această realitate. Pentru că rațional, suntem conviși că ceea ce facem este corect, este pentru binele copilului. Mai bine să vadă de la mine ce înseamnă viața asta, decât să învețe din stradă. Păi daca ii luăm omului acestă unicul loc în care avea vreo șansă să fie iubit și acceptat necondiționat, cum să mai poată spera că cineva îl va iubi pentru ceea ce este, cum va spera la o viață emoțională echilibrată, cum ne mai putem aștepta de la el să devină omul matur echilibrat, empatic, câteodată asertiv, care să își facă la rândul lui o familie? Cum îşi va iubi el copilul neconditionat dacă nu ştie cum se face asta? Cum putem să ne așteptăm că acest om va fi fericit? Că doar asta este idealul suprem al fiecărui părinte, până la urmă…. Vreau copilul meu să fie fericit. Dacă nu poate, las că o sa îl învăț eu cum. Cum îl învăț? Păi folosesc unicele instrumente pe care le știu că funcționează: condiționare, pedeapsă, recompensă, lingușeală si daca e necesar ii trag si două la fund. Ca să învețe cum sa fie fericit.
Cred că nu sunt singura care văd paradoxul :)
Nu pot să nu mă întreb de ce credem ca prin agresivitate şi luptă de putere, putem da naștere la ceva pozitiv? Cand am ajuns la concluzia că a-ţi manifesta dragostea poate să aibă efecte negative. Facem studii despre efectele agresivităţii, despre ce înseamna violenţa, facem parte dintr-o societate confuză, băgăm bani serioşi în terapii, în cursuri de dezvoltare personală, citim cărţi care ne spun cum să fim fericiti, dar continuăm să ignorăm un fapt atât de evident. La baza societăţii stă familia… iar ceea ce suntem noi ca adulţi e rezultatul acelor ani petrecuţi în familie. Când ne formăm, când ne dezvoltăm, când imităm ce vedeam în jurul nostru.
Este o necesitate stringenta de a ne asuma acest rol. Nu putem să mai credem că ceea ce se întâmplă cu copiii noştri nu are legătura cu noi sau că ceea ce suntem acum nu este rezultatul modului în care am fost crescuți. În funcţie de ce se întamplă acolo în celula familiei, vom fi influenţaţi mai departe de şcoală, mediu sau soarta, constelații sau alinieri ale planetelor.
Nu cred că ne mai putem permite să spunem: uite ce bine am ieșit, chiar daca îl aveam pe Sfântul Nicoale agățat în cui. Pentru că societatea în care trăim și mai ales generațiile noastre sunt cel mai grăitor manifest pentru stilul acesta de educație. Sincer, vă întreb? puteți spune cu mâna pe inimă că sunteți mulțumiți? Și nu vreau să îmi răspundeți aici… vreau să vă gândiți sincer la asta și să analizați pentru voi.
A fi parinte este in primul rand o oportunitate de a te cunoaste pe tine, de a te intelege si de a vindeca. Este oportunitatea ta de ati oferi tie acea dragoste neconditionată, pentru a putea sa ii oferi asta copilului tau. Avem șansa să schimbăm focalizarea pe constructivism și înțelegere mai aprofundată a lucrurilor. Și dincolo de teorie sau studii sau grămada de specialiști, rămânem noi, cu ceea ce simțim că este bine. Copiii noștri sunt ființe ca și noi și merită să îi tratăm exact așa cum ne dorim și noi să fim tratați. Modelând respect, înțelegere, afecțiune, oferind copilului dragoste necondiționată, îl vom învăța toate acestea și pe el. Evident că efectele acestei atitudini nu se văd de la prima încercare și că este o investiție pe termen lung. Dar ne dorim rezultate imediate fără fond sau ne dorim rezultate pe termen lung?
A educa înseamnă a ghida persoana pentru a se dezvolta armonios și pentru a-și descoperi propriile abilități, compentențe și interese. Și asta nu putem obține prin frică. Prin frică obținem conformare, în cel mai bun caz și în cel mai rău caz obținem rebeliune cu toate formele ei. Nici ce e la mijloc nu e mai bine, chiar dacă se încadrează în acele norme sociale acceptate.
Eu ca părinte vreau să îi pot oferi asta copilului meu și îmi doresc ca și ceilalți părinți să aibă încredere că educația are și alte unelete decât cele care au fost folosite asupra noastră. Nu autoritatea, nu frica și nu umilirea ne fac părinți buni și nici nu clădesc o relație cu copilul nostru. Familia trebuie să fie acest buffer între copil și cele enumerate mai sus. Fiind acel buffer, copilul va ști unde să găsească sprijin, unde să găsească ghidare și acceptare. Pentru că indiferent de câtă iubire îi vom da, se va lovi de tot ce este negativ în societate. Și nu putem să îi punem într-un bol de sticlă. Vor avea parte de aceste experiențe. Însă nu trebuie să fim noi cei care îi antrenăm. Noi suntem acel spațiu sigur unde copilul vine să fie el însuși, vine să primească dragoste și vine să primească susținere.
