0
0
Cand devii părinte, o bucată din tine o dai. Sufletul și mintea ta nu mai sunt desprinse niciodată de copil. Nu mai există deconectare sută la sută, nu mai există acel somn profund fără griji ca înainte, de multe ori te însoțesc niște sentimente de vinovăție atunci cand alegi sa faci chestii și pentru tine. Si datorita acestor emoții foarte puternice, începem să ne învârtit întregul univers in jurul copilului. Ei devin “sensul vieții noastre”, “scopul nostru in viata”, “bucuria noastra”, etc…. Si ca orice chestie care are asa încărcătură mare, ne acaparează viata. Partea problematică este ca le acaparează și lor viata. Pentru ca atunci cand facem ceva sau investim în ceva, vrem să iasă bine și așa cum vrem noi. Cand este vorba de viata noastra, sa spunem ca aceste așteptări ar putea fi cumva înțelese, dar cand vine vorba de viata altui om, aceste așteptări sunt punctul de plecare pentru multă nefericire, atât a ta personală, cât și a copilului. Este primul pas spre afectarea uneori iremediabilă a relației.
Ca și părinți, de cele mai multe ori vrem să oferim copiilor ceea ce nu am primit. Si noi nu am primit foarte multa atentie și timp de calitate cu părinții, nu am avut prea multe jucării și haine având în vedere timpurile comuniste in care s-a desfășurat copilăria noastră, nu am avut ocazia să stăm acasă prea mult cu mama, intrând repede in sistem, parintii nu au avut grijă de viata noastra emoțională și nu au intervenit cu sprijin in viata noastra socială sau cea școlară, dincolo de cerințe și exigente mai mari sau mai mici.
Ei bine, în încercarea noastră ca “scopul vieții” noastre sa iasa mai bine decât am ieșit noi, oferim acum aceste lucruri. Si uneori, în exces, ratand momente importante și uitând de multe ori să ne uităm la copilul din fața noastră. Îl sufocam cu foarte multe obiecte și lucruri de care nu are nevoie in dezvoltarea lui (cate jucării folosește din mormanele pe care le adunăm în câțiva ani?). Ne focalizam excesiv pe mâncare și regim alimentar sănătos, fără să ne uitam la ce ne transmite copilul. Încercăm sa il încadram în tot felul de tabele, pentru că e important ca “scopul vietii” noastre să se situeze acolo unde trebuie. Ne sperie orice comportament care nu ne place, mai ales când se întâmplă în public, pentru că este important pentru noi ca “sensul” sa corespundă și ceilalți sa nu aiba o părere proasta despre noi. Vrem să îl salvăm din orice situație mai complicată, pentru că ne este teama ca va fi traumatizat și va avea parte de experiențe similare cu ale noastre. Il protejam de orice aspect mai complicat al vieții, pentru că ni se pare că nu va face față. Si lista poate continua foarte mult….
Stiu de ce facem aceste alegeri și este normal sa acționăm în baza fricii. Este unicul motor al voinței pe care l-am cunoscut și l-am internalizat. Pentru ca aceste comportamente ale noastre au două părți, oricât am vrea noi sa credem ca vin doar din iubire și grija părintească. Această parte evident ca există. Este normală și naturală pentru orice părinte.
Dar cealaltă parte nu vine din dragoste și grija, dar vine din propria noastră experienta și din propriile noastre nevoi de care nimeni nu a avut grijă cand am fost mici. Pentru ca ceea ce am enumerat mai sus poate fi tradus ca și control, nevoia de a fi important, de a fi văzut, de a fi apreciat, de a fi necesar, de a avea putere. Societatea noastră nu crează destule oportunități ca aceste nevoi sa fie îndeplinite. Într-o societate bazată pe frică ca motor al acțiunii, este aproape imposibil să ai grijă de nevoile oamenilor. Pentru ca asta inseamna ca acestia sa poata gândi și lua decizii care vin din interiorul lor. Si atunci avem nevoie de un spațiu unde sa trăim aceste nevoi. Iar copiii ne oferă mediul perfect. Pentru ca sunt ai nostri și asta ne oferă un fel de legitimitate a posesiunii, pentru că sunt mici si dependenți de noi, deci nu pot riposta, pentru că sunt fără experiență si, in sfârșit, avem cui să transmitem propria experiență și ne ascultă cu interes, aproape ca pe un Dumnezeu, etc.
Doar ca aceasta bulă pe care vrem să o creăm in jurul copiilor noștri nu ii ajută de cele mai multe ori să își găsească drumul lor și să se descopere in aceasta viata pentru a-si trăi experiențele LOR de creștere și de formare.
Faptul că vrem să ii ferim de orice experienta catalogată de noi ca negativă, ii privează pe ei de oportunitatea de a invata cum sa isi gestioneze relationarile și pe noi ne impovareaza de o responsabilitate pe care nu o vom putea duce multă vreme, dar de care nu vom mai putea scăpa la un moment dat.
Igienizarea excesivă despre care se vorbește atât de mult acum, o aplicăm și în viață social-emoțională copilului. Si cuvinte ca urlet, haimana sau alte chestii devin cuvinte licențioase, trebuie eliminate din viata copilului. Aducem in viața lor doar povesti frumoase, care să nu le provoace stres emoțional sau doamne fereste frică. Îi îmbrăcăm frumos și ii menținem curați, ca sa învețe să prețuiască ce au, deși pentru ei asta este o normalitate. Vrem să ascundem, sa separăm orice comportament care nu ne place. Ne sperie cand copilul nostru plânge, urla, lovește, nu face la olita la timp, nunsocoteste primul, nu salută de la 1 an. Lansam aceste așteptări nerealiste din frica unui nou eșec. Pentru ca am fost învățați că eșecul este pe viață și nu poate fi surmontat, etc
Doar ca aceste măsuri care vin din multă bunăvoință, îi privează pe copii sa trăiască acele părți din interiorul lor și din societate într-un mediu sigur si cu sprijinul nostru. Nu prin pedeapsa si suportarea consecintelor impuse de noi, aceștia învață cu ce se mănâncă viața. Dar prin trăirea tuturor acestor aspecte intr-o forma sigură, marcată de imaginație și trăire prin care copilul sa internalizeze toate aceste aspecte complexe ale lumii in care trăiește. Cosmetizarea excesivă a vieții lor, îngrădirea activa a libertății lor și privarea copiilor de experiențe reale din lumea reala, le provoacă un handicap cu care vor trebui să trăiască toată viața și pe care la maturitate il vor resimti profund.
Copiii au nevoie sa se joace in noroi, sa se catere, sa alerge liber, sa reușească cu forțele lor proprii, sa cunoasca o lume neplastizata, sa trăiască bucuria și tristețea și dezamăgirea și chiar frica. Și să stie ca este ok să simți toate acestea. Pentru ca lângă părinți este spațiul acela unde poti trăi in siguranță aceste lucruri. Dar cand noi nu ii lăsăm să le trăiască și incercam sa ii ferim de toate aceste lucruri, nu inseamna ca ei nu simt. Si le transmitem mesajul ca ceva nu este în regulă ei…. ca ceea ce simt și trăiesc nu este normal. Si alegem să transmitem o imagine greșită asupra ființei umane.
Desprinderea de părinți este un pas decisiv în maturizarea ființei umane și ea se face pas cu pas inca de cand se nasc. Modul în care învață să umble este un exemplu concret despre cum vor învăța toate aspectele vieții și acolo este prima exersare a independenței. Pentru ca a oferi situații în cade copilul sa se desprindă nu inseamna sa il lasi sa plângă sau sa il culci in alta camera, pentru că așa ii negi satisfacerea unor nevoi vitale. Dar înseamnă să ai tăria sa lasi copilul sa isi traisca experinetele. Sa nu il pui in hamuri ca sa il inveti sa umble, sa nu il pui in premergator ca sa stea in picioare, etc. Pentru ca asta facem ca noua sa ne fie mai usor. Dar pentru ei acest ajutor poate sa fie primul pas spre micșorarea inițiativei și prima crapatura in voința lor. Pentru că modul in care învață mersul este exemplu perfect prin care învață rezilienta, curajul, perseverență, încrederea in forțele proprii, cauzalitatea, etc. În momentul în care noi intervenim cu un ajutor de care copilul nu are nevoie, afectam dezvoltare a tuturor acestor aspecte atât de importante pentru modul mîncare se va desfășura viata copilului la maturitate.
Hiperprotectia este aproape la fel de nocivă ca neglijența, pentru că nici una dintre ele nu se uita la nevoile copilului și crează o imagine nerealista asupra lumii in care va trai. Si lovirea cu realitatea este extrem de dura. Părintele are rolul de buffer între copil și societate, dar nu trebuie sa fim cosmeticieni in aceasta relatie…. doar sa avem curajul sa primim ceea ce traieste copilul si sa avem incredere ca are capacitățile interioare pentru a găsi soluții.
