Ai nevoie de “un sat să crești un copil?”

#amcurajulsaspun

Foarte des aud expresia că ai nevoie de un sat să crești un copil. Și asta e adevărat, pentru că un om e suma tuturor interactiunilor sale, trecute prin el, mai ales interactiunile din copilarie.

cropped-Logo_CPC.jpgPentru mine este foarte dificil sa impac impactul mediului cu ceea ce ii dau eu acasa, pentru ca nu ma regasesc. Pentru ca mediul meu nu ar fi alegerea mea sa ma cresc pe mine in el, dar aici am un copil care absoarbe ca o bureta tot ceea ce vede. Iar felul in care vede si percepe, nu e sub controlul meu. Eu pot doar sa observ, sa intreb, dar sa nu stiu cu adevarat in ce mod l-a atins ceea ce a vazut, auzit, simtit. Stiu ca psihologii zic ca ceea ce se  intimpla acasa este mai important, si credeam in asta cind aveam un bebelus, acum simt cum pe mine ma schimba mediul in care traiesc si nu pot sa cred ca ceea ce se intimpla acasa este mai important.

Imi e frica, ca atunci cind va creste va zice ca alegerile mele au fost gresite, ca am fost o mama rea, ca nu i-am dat voie sa infrunte lumea, ca nu am avut incredere in el. E absurd, e despre viitor, e despre ceea ce nu pot schimba, dar am o singura intrebare: De unde iau increderea in mine, ca o sa ma descurc? De unde iau forte sa nu ma simt neputiincioasa in mediul in care traiesc, cum ma detasez?

A fi parinte este mai mult greu decit usor, bucurie care e presarata cu sarea tristetii si a anxietatii in fiece zi, dar nu e ceea ce poti spune in voce tare, nu o poti zice parintilor tai, nu o poti zice prietenilor, desi stii ca ei simt la fel, dar nu ai siguranta ca o sa te sustina sau inteleaga, sau mangaie pe par, fiindca un copil e o bucurie si e pacat sa zici altfel. Dar nu e pacat sa te minti pe tine si sa ii minti pe altii? Toata lumea stie, de copii trebuie sa te bucuri, si la unii le iese de minune, cit de mult as vrea si eu asa, dar daca mie nu imi iese, ce fac, pun armele jos si recunosc ca sunt o mama rea, ma prefac sa sunt o mama buna si sufar in tacere, sau caut solutii, dar ascunse de ochii lumii?

Imi este trist sa vad parinti care nu inteleg nimic despre copiii lor, care au puteri si bucurie in suflet, dar care nu au habar cit rau ii faci cind il pedepsesti sau respingi. Îmi este trist, pentru ca as vrea sa vad cum lor le este greu, dar lor le iese usor, pentru ca nu par sa inteleaga framintarile sufletesti ale copiilor. Da, asa vad eu copilaria, ca o durere constanta, cu multe dezamagiri zilnice. NU, copilaria nu e cea mai frumoasa etapa a vietii, dar sufletul si mintea copiilor sunt minunate!

Semnat: O mamă

Share this post

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *