0
0
Chiar din timpul adolescentei auzeam vorbe de genul: “Vei vedea, a avea copii, este cel mai frumos lucru care poate sa ti se intample”, “ Cand vei avea copii ai sa te simti in sfarsit implinita”, “Copilul este cel care-ti va da sens vietii”, si imi inchipuiam deja cum voi fi mama perfecta, cu sotul perfect alaturi si desigur cu un copil perfect care va fi exact asa cum vreau eu sa fie: ascultator, linistit (nu ca ceilalti copii zbanutiti si care tipa pe terenurile de joaca), si desigur inteligent. Da, egoul meu inflorea cand imi inchipuiam acest viitor.
Am ajuns sa fiu mama si sa-mi dau seama ca am trait pana atunci intr-o minciuna mare. Nu, la momentul cand G. s-a nascut, nu m-am simtit implinita. Nu am simtit acel val de iubire enorma, despre care toti vorbeau. Ma uitam la copilul meu si ma simteam vinovata ca nu gasesc in mine acest sentiment extraordinar de a fi mama. Nu, copilul meu nu mi-a dat sens vietii mele, si cel mai important, copilul meu nu e deloc perfect, asa cum nu sunt nici eu, si nici viata pe care o am. Intr-o societate in care nu ai voie sa verbalizezi niste temeri pe care le ai legate de noul tau rol de mama, si in care nu ai voie sa spui ca poate la moment, experienta de a fi mama, nu e cea mai placuta, ramai singura, marginalizata, si cu ipocrizie raspunzi celor din jur ca “Da, sunt fericita ca sunt mamica”. Asa am auzit si noi mai inainte. La urma, urmei, e mai bine sa spui o minciuna decat sa-ti iei riscul sa fii judecata si neinteleasa.
Ce pot sa spun acum, dupa 3 ani trecuti prin acest nou rol de mama, e ca am invatat foarte multe de la copilul meu. Am invatat ca un copil nu are cum sa te faca sa fii implinita, pentru ca nimeni nu poate sa acopere un vid care exista in tine. Doar tu poti sa lucrezi asupra lui si sa evoluezi pentru a intelege care e cu adevarat misiunea ta, ceea ce te va ajuta sa fii cu adevarat implinitia. Fericirea, implinirea, nu se vor afla niciodata in exteriorul tau.
Copilul meu m-a invatat sa nu judec, nici copii care fac tantrum-uri in mijloc de drum, si nici alte mamici care poate nu dorm cu saptamanile, si au ridicat vocea la copil (aici desigur sunt limite, violenta fizica nu este acceptabila pentru mine).
Am invatat ca nu voi fi niciodata mama perfecta, si ca trebuie sa fac doar ceea ce-mi permite corpul fizic si emotional. Am invatat sa nu ma invinovatesc pentru niste ganduri sau sentimente pe care le am legate de aceasta noua experienta. E perfect normal sa spui ca esti surmenata, ca te-ai saturat, ca ai obosit. A fi mama, nu e intotdeauna o binecuvantare, si e absolut normal sa poti verbaliza aceste frustrari.
Alaturi de copilul meu am plans, am ras, am crescut, m-am schimbat. El e micul meu guru, care-mi arata anume asupra caror puncte mai am de lucrat. Dragostea mea neconditionata pentru el, ca si mine, a trebuit sa evolueze ca sa ajung astazi sa-l iubesc ca o persoana aparte, nu ca o continuitate a mea, sa-l las sa fie liber in gandire si in actiune, fara ca egoul meu sa intervina pentru a-l modela asa cum doresc eu.
Copiii ne aleg, chiar cred in asta. De aceea mamicilor, atunci cand aveti impresia ca dati mainele-n jos, ganditi-va ca acei ochisori mici de langa voi au stiut in ce familie vin, au stiut care va sunt capacitatile si va iubesc neconditionat. Nu va invinovatiti, ei n-au venit la voi pentru a va aduce sentimentul de vina, dar au venit sa cresteti impreuna, si sa invatati unul de la altul. Nu e aceasta o dovada de dragoste neconditionata?
De aceea, aveti tot dreptul sa dati mainele-n jos, sa luati o gura de aer (sau un pahar de vin), si sa va ganditi si la voi insiva. Un copil fericit e acel care are o mama fericita. Fiti fericite dragelor.
O alta mama.
