Amintiri din școală. Episod 1

logo micCând eram eu mică, în clasele primare, la fiecare început de trimestru, venea doctorița școlii, împreună cu asistenta si ne controla. În cap de păduchi, pe corp de râie și se mai uitau la gât, să vadă dacă nu eram răciți. Eram la liceu de elită din Cluj. Nu undeva în vîrful muntelui. Dar, așa era procedura. Umilirea copiilor trebuia făcută sistematic și în cât mai multe circumstanțe.
Doctorița noastră avea în loc de gură o porta voce. Se auzea de la kilometri depărtare și sufletele noastre de copii inocenți se scuturau de spaimă. Invățătoarea începea să ne scoată din bănci și să ne așeze într-o coadă lungă exact ca și vitele la abator.
Eu eram nouă în clasă, venită din alt oraș și integrarea a mers greu spre deloc. Nu mă simțeam bine in acea clasă, mama nu dădea cadouri și eu nu eram printre favoriți.
Și atunci când toate merg prost, mai vine incă o năpastă neapărat. Stând așa in coada aia, mi-a ajuns și mie rândul să îmi pun capul la bătaie. Ne trăgea aia de păr, ne scutura fără milă, ne întorcea pe toate părțile.
Și… nenorocirea se întâmplă… îmi găsește aia în cap niște ouă de păduchi. Si strigă aia la mine că vin așa la școală, să îi umplu pe ceilalți copii. M-am făcut mică și roșie. Îmi era rușine, îmi era frică. Toți o să creadă că sunt o nespălată. O să mă poreclească, o să rămân stigmatizată…..
Și Porta-vocea aia contina să răsune prin clasă. Au mai fost câțiva nefericiți pe lîngă mine. Ne-a trimis acasă să scăpăm de rușinea aia.
La mine erau doar urme. Avusesem în vacanță și cred că mai rămăsese ceva acolo, o urmă mică mică. Tre să le admir zelul și dedicarea ăn lupta ămpotriva păduchilor. Cred că de aia s-au făcut medici….
Pentru mine a fost prima umilință din viața mea. Umilință pe care nu am uitat-o niciodată. Am trăit spaima controlatului în cap de păduchi până la liceu. Abia atunci încetau să ne mai supună la acea procedură umilitoare, terifiantă. Am mai văzut o grămadă de copii trecând prin asta. SI mă bucuram de fiecare dată că nu sunt eu.
Acum când scriu textul asta simt rușine. Mă gîndesc oare ce o să zică oamenii că am avut si eu păduchi, o dată in clasele primare… Și mama cred că nu reușise să curețe chiar tot. Nu imi amintesc exact cum a fost. SItuația este foarte neclară și poate nu a fost chiar așa. Dar emoțiile… emoțiile sunt și acum la fel de puternice. Acea experiență m-a traumatizat. Chiar dacă atunci nimeni nu a văzut asta. Pentru că este normal să umilim copiii și să nu ne pese. Că doar is copii. Ce știu ei. O sa uite. O să le treacă. Așa invață viață.
Avem o grămadă de explicații, de scuze, de studii de psihologie care să ne susțina aceste acțiuni. Dar ce fac eu cu trauma mea. Ce fac eu că acum la 32 de ani încă îmi amintesc și asta mă doare la fel ca atunci. Sau poate mai tare.

Share this post

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *