0
0
Vîrsta minunata cu NU la putere se numeşte TERRIBLE TWOS! Apoi se numeşte “Vreau să fiu auzit” sau “văzut” sau “vreau sa simt ca eu am drept de decizie şi sunt luat în serios” sau mai tîrziu se numeşte ADOLESCENŢĂ, după cum vedeţi, NU e o constantă în relaţia părinte-copil, nu dispare nicăieri pînă la atingerea maturităţii.
Orice părinte cu copil mai mare de un an, s-a trezit într-o bună zi cu NU pe post de răspuns la orice, chiar şi la întrebări şi cereri la care v-aţi fi aşteptat sa zică DA, chiar daca după NU-ul asta avea să întindă mâna după ce i-aţi propus. E derutant, e sfidător şi vi se tot spune din diverse surse ca e absolut sănătos ca un copil să aibă dreptul la acest NU, dar cel mai mare adevăr, e că pe lîngă lupta de putere şi marcarea teritoriului de către cel mic, e obositor, neclar şi vrei pur şi simplu să fii ascultat într-un final.
La fiece NU auzit în stare de zen, mă întreb: “Ce vrea să zică cu asta?”, pun întrebări, intru în jocul lui şi într-un final ajungem să cooperăm unul cu celălalt, cînd nu sunt zen … strig, sau insist, sau reproşez şi mă simt vinovată şi apoi mă consolez cu ideea că nu pot fi ideală şi că mă strădui sa fiu mai CONŞTIENTĂ data viitoare şi să recunosc în NU-ul acela, mesajul real.
NU-ul unui copil nu e niciodată o sfidare, sau un motiv să devenim ofensivi-defensivi, acest NU e un manifest, e recunoaşterea propriilor nevoi şi uneori a propriilor limite, acest NU permis in copilărie, se numeşte mai tîrziu asertivitate. Acest NU spus nouă, părinţilor şi acceptat, este un NU pe care copilul îşi va permite să îl spună în gaşca de amici şi astfel va avea autonomie şi curaj. Acest NU respectat va fi exemplul copilului de a respecta un alt NU spus de altcineva.
În zilele noastre învăţăm să zicem NU(de ce oare?), şi asta e un semn de respect faţă de sine, dar adevărata maturitate e atunci când poţi accepta un NU, fără să te simţi lezat, deci vă propun acest exerciţiu, dragi părinţi, să ne maturizăm şi să luăm NU-ul copilului ca pe ceva de importanţă vitală pentru el.
