Într-o zi vine copilul târziu de la școală (întotdeauna astfel de momente sunt promițătoare)

A intrat in casa, ne-am salutat si, fiind ocupată cu agenda mea, am decis sa il trimit cu tatăl lui sa cumpere ceapă. Copilul a avut o criza de nervi, a mers asa bocind, eu m-am enervat ca iar se tranteste pe jos si se opune la orice îi propun eu. S-a mai plimbat putin pe afara si a venit acasa. Inca suparat ca ii facem program si nu poate el decide cum sa isi petreaca timpul 🙂 Mesaj pe care are grijă să îl transimita cu fiecare ocazie 🙂
Stiti primul impuls in care iti vine sa ii spui ca nici tu nu faci ce vrei si toata viata se roteste in jurul lui si asa ca ar trebui sa mai inghita din cand in cand ca asa e viata asta de rahat cateodata 🙂))? No, nu i-am spus chiar așa, m-am abținut, deși am avut o întregaă yiradă în capul meu și am făcut mâncare mai departe.
După ce am terminat mâncarea, eu deja mai calmă și cu mintea mai limpede, l-am întrebat dacă i-a trecut supărarea și mi-a spus ca nu. Vrea doar să plângă. A urmat așa un dialog:

– Puiule, tu știi de ce plângi?
– Nu, nu știu, vreau doar să plâng.
– Oki, vrei să plângi la mine în brațe?
– Da vreau.
Vine copilul la mine în brațe și își continuă jelea. La un moment dat îmi spune:
– Nu vreau să respir să mă calmez.
– Pai nu ți-am spus să respiri.
– Nu mi-ai spus, dar tu respiri așa. Opreștete-te 🙂)))
– Păi știi nu prea pot să îmi țin respirația.
– Attunci nu mai respira ca și cum ai vrea să mă calmezi. Trebuie să plâng acum.

La un moment dat a început să vorbească și să îmi spună ce îl doare. Am încercat să tac cât mai mult și să nu îmi dau cu părerea. Chiar dacă simțeam clar că aș avea multe de spus, era evidentă propria mea anxietate. Simțeam disconfort și ciudă și dorința de a-l salva combinată cu neputința mea (chiar nu știam cum aș putea să îl ajut). Așa că am tăcut, l-am mângâiat în timp ce vorbea. L-am întrebat dacă are soluții, dacă știe de unde vine frica pe care o simte și ce face acum efectiv ca să gestioneze situația.

La un moment dat s-a oprit din plâns, a început să alerge prin casă și nu a mai deschis subiectul respectiv.
Pentru mine a fost evident că nu avea nevoie de părerea mea sau să îi rezolv eu situația. Avea nevoie să se descarce și să își exprime gândurile undeva. A fost suficient pentru el și astfel să îți găsească resursele să continue.
De cele mai multe ori tăcerea este atât de importantă. Comunicarea noastră cu cei din jur nu este despre cum să îl rezolvăm pe celălalt. Dar este despre cum să îi oferim spațiu acelui om să fie și să se audă pe el și gândurile lui. Asta de obicei este suficient. Și omul reușește să își găsească răspunsurile care i se potrivesc lui. Fără să fie bruiat de propriile noastre gânduri care de cele mai multe ori nu au legătură cu experiența celuilalt, dar cu propriile noastre trăiri. Și nu ne dăm seama că vorbind cu celălalt, de fapt vorbim despre noi.

Mi-am dat seama că în ultima perioadă vorbesc mult mai puțin cu oamenii din jurul meu și ascult mai mult. Pentru că mă fascinează să văd efectul acesta al ascultării și modul în care omul se transformă și se liniștește pentru că se simte ascultat.
De multe ori primesc întrebări de genul: Păi nu e ca și cum nu ai face nimic? Celălalt om nu se simte ignorat?
Sunt întrebri legitime pentru că noi nu am fost nicodată ascultați, dar am fost învățați, am fost expuși predicilor și oamenilor care aveau ca scop să ne rezolve. Evident că ne este frică de asta. Doar așa am primit noi atenție și interes. Și așa știm să dăm mai departe.
Observația mea și tot ceea ce spune teoria psihologică ne arată că modul în care ascultăm îl ajută pe om să își descopere propria putere și să înțeleagă că tot ce are nevoie pentru a gestiona viața găsește în interorirul lui.
Și dacă nu mă credeți, vă invit să încercați și să vedeți ce se întâmplă 🙂

Photo by Austin Pacheco on Unsplash