0
0
Acum câteva zile am postat un video despre cum simte C. pandemia și mă tot gândesc la acest aspect… Și copiii trăiesc intens crizele sociale. Am senzația că nu conștientizăm suficient de bine ce înseamnă pentru ei această perioadă. Suntem atât de prinși de responsabilitățile noaste, încât devine dificil să ne uităm și la ei, să empatizăm cu greul pe care îl au și ei de dus.
Oricât de iubitori am fi și oricât de minunați sunt copiii, în perioadele de criză comunicarea și relaționarea se schimbă foarte mult. Criza aduce multă instabilitate. Și instabilitatea afectează capacitatea noastră de a ne conecta cu nevoile noaste mai înalte sau cu partea noastră rațională la fel de eficient ca în perioadele de calm. Nesiguranța ne duce înapoi la baza piramidei când supraviețuirea este mai importantă ca și creșterea spirituală, de exemplu. Siguranța și securitatea stau la temelia capacității noastre de dezvoltare și de creștere. La copii este cu atât mai important deoarece creierul lor nu are capacitatea de a vedea pe termen lung și nu poate integra toate informațiile care vin spre el. Nu are experiența pe care să se bazeze și capacitatea de gestiona și controla emoțiile ca un creier matur. De asta, pentru a crește armonios copiii au nevoie de ritm și rutină, predictibilitate, un mediu echilibrat emoțional și adulți care să îi susțină atunci când emoțiile nu mai pot fi controlate.
Lumea lor s-a schimbat. Au fost scoși brutal din rutina zilnică, din ritmul de viață care era deja internalizat, nu mai pot face majoritatea activităților care le plăceau și viața lor socială s-a redus doar la noi părinții sau frații, dacă aceștia există. Da, ei își doreau timp mai mult cu noi, dar au nevoie de un echilibru între viața lor socială și familială, exact ca și noi….
Pe lângă faptul că lumea lor s-a schimbat peste noapte, ei sunt încă foarte deschiși emoțional și se racordează rapid la emoțiile adulților. Chiar dacă nu verbalizăm, ei simt tumultul nostru interior și toată energia care acum plutește în jurul nostru. Simt nesiguranța și neliniștea noastră. Asta le afectează și mai mult sentimentul de siguranță și securitate, viața lor emoțională devenind greu de gestionat. Ei se simt, la fel ca noi, neputincioși în fața acestei incertitudini. Și au nevoie sa capete control măcar undeva. Să simtă că și ceea ce au ei nevoie este important (exact ca și noi adulții, care am avut tot felul de comportamente opozante în această perioadă – brusc am descoperit că tare vrem să ieșim din casă, am găsit diferite forme să fentăm măcar puțin sistemul, am avut mai multe conflicte sau stări emoționale care le-am scos pe oamenii apropiați, am adoptat poate niște obiceiuri care până acum nu erau la ordinea zilei – mai mult alcool, mai mult tv, poate mai mult mâncat, mai mult online, etc )
Astfel, în exterior vom vedea tot felul de manifestări. Poate sunt mai irascibili, poate plâng mai ușor, poate devin mai sfidători sau fac mai multe tantrumuri, devin mai opozanți și mai predispuși să între în lupte de putere decât înainte, nu gestionează foarte bine interdicțiile, caută să evadeze mai mult din cotidian, utilizând lumea virtuală, nu vor să facă teme sau să respecte rutine specifice perioadei anterioare pandemiei (copiii sunt adaptabili și schimbările majore pot să le gestioneze bine pe termen lung, mai ales cu ajutor echilibrat din partea adulților, dar pe termen scurt modul în care reacționează la schimbări poate fi destul de puternic și greu de gestionat de adulți). Toate aceste reacții apar și pentru că ei nu pot verbaliza coerent ceea ce simt, de multe ori nici măcar nu știu ce e cu ei, doar simt starea de agitație și nervozitate pe care trebuie să o manifeste cumva. Nu pot pune în cuvinte gama atât de largă de stări pe care le experimentăm în această situație de criză (nici noi nu suntem capabili și folosim diferite mecanisme de coping pentru a nu simți ce simțim sau pentru a ne preface că gestionăm ceea ce ni se întâmplă).
Unul dintre mecanismele de coping folosite des de adulți este minimizarea, în legătură directă cu negarea – primul pas atunci când trăim o traumă. Asta s-a observat în multitudinea de mesaje de genul acum poți salva lumea de pe canapea sau uite că alții au mers la război și tu stai pe canapea. Acest mecanism este atrăgător pentru că are cumva scopul să ne liniștească că lucrurile nu sunt așa grave și să ne mențină într-un anumit echilibru emoțional. Doar că acest echilibru este înșelător. Pentru că minimizând realitatea la nivel conștient, ducem în inconștient toate grijile și emoțiile și furiile și nesiguranțele. Și le lăsăm să zburde liber pe acolo până când ies și atunci simțim cum am primit o lovitură în moalele capului. Și asta s-ar putea să ne afecteze mai mult și pe termen mai lung decât trăirea stărilor emoționale atunci când ele apar.
Evident că nu trebuie să ne punem cenușă în cap și să ne pierdem speranța sau trăim o dramă continuă, dar este mai eficient pe termen lung să stăm fața în față cu emoțiile noastre și să începem un dialog cu ele. Asta ne scoate din survival mode și ne ajuta partea rațională sau acționeze și nu doar să reacționeze la ceea ce se întâmplă în jurul nostru.
Ne va ajuta să fim mai înțelegători cu ei în perioada asta, să coborâm puțin nivelul așteptărilor și să ne concentrăm mai mult pe sănătatea lor emoțională și nu atât de mult pe dezvoltarea lor cognitivă. Faptul că nu fac teme acum nu este atât de grav ca și internalizarea unui model ineficient de gestionare a perioadelor de criză. Exact ca și noi, ei au nevoie de timp și spațiu să accepte noua realitate, să dezvolte abilități de a funcționa în această lume nouă. Dar nu au nevoie să se agațe cu disperare de modele care nu se mai aplică acum. Rutina și ritmul să fie date de activități de calitate împreună, de momente de conectare și momente de joacă, de momente în care să își obțină spațiul lor și să aibă un pic de control asupra vieții. Și, cel mai important, să avem momente de autenticitate cu ei. Chiar dacă ne văd vulnerabili…. Pentru că este mai ușor să te raportezi emoțional la oameni care au curajul să îți manifeste vulnerabilitate decât la adulț perfecți, care vor să pară că reușesc tot, dar de fapt o dau în bară serios, dar nu au curajul să recunoască că au greșit…. Ei de ce ar trebui să facă asta atunci? Dacă nu asta văd în comportamentul nostru.
Photo by Allen Taylor on Unsplash
