0
0
Pentru mine a fost foarte greu sa îmi schimb perspectiva din care ma uit la copilul meu și să renunț la ceea ce mi s-a inoculat prin educație. Pentru că toată viața am auzit că un copil manipulează, că un copil vrea să fie șeful, că nu trebuie să pierzi controlul, că trebuie să știe cine este autoritatea, că un copil este șmecher, că vrea să obțină, că trebuie ignorat, că nu trebuie să îi acorzi atenție, pentru că se va urca în capul tău sau cea mai tare pe ziua de ieri: un copil trebuie iubit fără să îi arăți lui asta…. și lista continuă (puteți să o continuați voi, pentru că aici suntem foarte creativi)
Am început să analizez ce este așa de rău, de fapt, în ceea ce manifestă copiii. Vor atenție…. evident că vor atenție, pentru că doar așa pot să se dezvolte și să învețe (pentru că relaționarea este cea care oferă experiențele de care are nevoie creierul pentru a crește, a forma conexiuni și a înțelege cum funcționează lumea.
Faptul că vor să obțină și sunt gata să găsească soluții pentru a-și atinge scopul, este o abilitate pe care tare ne dorim să o avem atunci când devenim adulți. Doar că nicio abilitate nu se dezvoltă peste noapte. Dar se învață prin încercare, prin exersare până se ajunge la măiestrie. Și mediul familial este cel mai bun loc unde copilul poate să exerseze aceste abilități (astfel, ideea asta de manipulare începe să nu mai arate ca marele bau bau pe care toți îl servesc pe pâine fără să analizeze ce înseamnă, de fapt, acest concept).
Pentru a evolua în această lume, fiecare generație a surclasat-o pe cealaltă. Pentru că asta înseamnă progres. Este normal ca un copil să vrea să fie diferit de părinții, să își dezvolte propriul set de cunoștințe, de viziuni și de înțelegere a lumii. Supunerea față de autoritate aduce doar conformism, frustrare, lipsă de inițiativă și Dragostea necondiționată este elementul cheie în parentingul conștient. Pentru că nu poți condiționa un sentiment atât de profund în funcție de comportamentul unui om. Dragostea se simte și este personală. Nu are așteptări și, mai ales, nu trebuie să doară. Este despre tine și nu poate să înceteze sau să dispară și apoi să apară.
Când condiționezi dragostea ta în funcție de ce face celălalt sau de modul în care acesta se conformează sau nu așteptărilor tale, transmiți mai multe mesaje eronate: ca dragostea trebuie meritată, că dragostea o primești când te conformezi sau faci pe placul celuilalt, când te negi pe tine și emoțiile tale atunci primești dragoste, că dragostea doare și violența fizica sau emoțională este permisă în dragoste și chiar este benefică…..
Ceea ce am înțeles din experiența mea de mamă și mai ales de facilitator, este că niciun copil nu vrea să fie șeful. Asta este o viziune eronată a modului nostru personal de a înțelege cum funcționează lumea și din propria frică că acel control tare dorit, dar pe care nu l-am avut niciodată și pe care, în sfârșit, îl putem exercita undeva, se va pierde dacă nu suntem tare vigilenți și nu ținem cu dinții de el.
Copiii nu au nevoie de această responsabilitate și atunci când devin șefi (prin prea multă permisivitate) sunt debusolați, obosiți și agresivi. Pentru că ei își doresc un mediu sigur unde să se dezvolte armonios. Doresc un cadru clar și sigur unde pot să exploreze, să simtă și să exprime. Copiii au nevoie de un ghidaj calm, plin de afecțiune și acceptare și în acelaști timp cu niște limite foarte clare. Pentru că lor le place predictibilitatea și respectându-le ritmul, aceștia vor fi cooperanți și își vor dori să accepte ghidarea noastră. În același timp, este normal ca atunci când nu simt că le oferim destul spațiu de exersare al abilităților necesare, să se revolte și să ceară acest spațiu.
Astfel, atunci când mă gândesc la o altă perspectivă din care mă uit la copilul meu,ea pornește de la cuvintele pe care le gândesc și pe care le spun. Adică de la semantică…. În loc de manipulare, mă gândesc că folosește mecanismul de rezolvare de probleme și că își dezvoltă abilități necesare pentru a fi perseverent și a atinge obiective. Atunci când sunt atrasă să folosesc condiționări, mă gândesc că atunci are nevoie de mine și de ghidajul meu, pentru că atunci iau locul creierului executiv și acum este momentul să îmi arăt maturitatea și să manifest controlul pe care de multe ori îl cer de la copil, dar nu tot timpul îl dețin, eu adultul, cu mai multă experiență de viață.
Pentru a ne schimba perspectiva, este necesar să răspundem și la anumite întrebări simple:
– Ce fel de relație vreau să îi modelez copilului meu?
– Îmi place de mine cel pe care îl vede copilul? Aș vrea să văd aceste reacții și comportamente în relațiile pe care el le dezvoltă?
– Ce fel de ajutor pot să îi ofer copilului meu? De ce are nevoie acum pentru a se echilibra și pentru a fi capabil să ia decizii corecte?
– Ce comportamente vreau să văd? Care să fie motivația lor? Pentru că simte intern prin experiență, că aceasta este decizia corectă sau pentru că îi este frică sau vrea să obțină ceva?
– Ce am făcut până acum a funcționat? Modul în care relaționez cu el îl ajută acum să dezvolte acele abilități de care are nevoie în viața adultă?
– Pot să îmi asum greșelile și să încep să repar acolo unde este necesar?
– Ce fel de moții se declanșează în mine? Oare situația asta este despre mine? etc
Aceste interogatorii și răspunsurile acurate construiesc o altă viziune asupra modului în care relaționăm și ne raportăm la ceea ce fac ceilalți. Și ne ajută să înțelegem că modul în care funcționează o relația este în primul rând responsabilitatea noastră.
