Când părinții au tantrumuri... ce facem?

Read Time:5 Minute, 56 Second

Poveștile mele cu copilul au fost întotdeauna un context foaret bun de a transmite trăririle mele ca și părinte și ele au fost inspiraționale pentru părinții care mă urmăresc. De data asta va fi o poveste despre când părinții au tantrumuri, dar și despre înțelegere și îmbrățișare :)

Contextul poveștii:

Copilul ne spune de dimineață că nu vrea să intrăm în spațiul lui personal. A descoperit mantra perfectă să îi scoată pe toți din minți. Chiar ne imită și ne face chestii pe care noi i le facem lui și apoi întreabă cum ne simțim. Și sincer, din-afara arată tare nașpa

Este răcit, cu două bunici acasă și o mamă, toate umblând după el și propunând un tratament. Noi de dimineața insistăm, fiecare cu opțiunea ei, el de dimineața ne explică că nu îi place că el trebuie să fie de-acord cu opțiunile oferite. Acum că m-am calmat, sunt de-acord cu el. Dar la un moment dat mi-a sărit țandăra de la atitudinea lui și am ținut o predică întreagă despre spațiul personal, modul în care el îmi invadează mie constant spațiul personal, faptul că vreau și eu o zi lăsată de la Dumnezeu în care să fie liniște dimineața să mă pot odihni, că nu îi mai propun niciun tratament și să facă bine să se trateze singur, că eu nu mai vreau să nu dorm nopțile de griji, că nu mai am nervi. Această tiradă a mea primea răspunsuri de genul: Deci, nu îți mai pasă de mine? Nu mai vrei să ai grijă niciodată de mine? (toate astea cu voce mârâită din aia care oricum îți activează amigdala și îți închide creierul rațional și când ești în toane bune )

Ce era în capul meu?

Deși înțeleg originea acestor întrebări și pot să empatizez cu ele în momentele calme, când sunt nervoasă mă simt doar șantajată emoțional (ce am învățat când am fost mică – că ne exprimăm emoțiile doar atunci când vrem să obținem ceva, nu? Asta era atitudinea despre emoții – prin emoții noi încercam să manipulăm, să obținem beneficii sau să stresăm oamenii din jur) și îmi piere cheful să empatizez sau să înțeleg. Se trezește autoritatea din mine și, deși știu că nu va ajuta, încep să vorbesc autoritar sau să îl condiționez. Cu cât văd că nu rezolv nimic, cu atât mă încăpățânez mai tare și intru în lupta de putere, pierdută din start, pentru că ei nu vor să lupte, dar vor să traseze și ei limitele lor.

Ce am înțeles din asta:

Toată povestea s-a terminat cu faptul că am rămas fiecare cu dreptatea lui. Și ne-am făcut că nu am avut cearta asta. Încă nu știu cum să abordez problema calm, așa că mai aștept cu rezolvarea. Clar atinge niște puncte sensibile mie și nu vreau eu încă să mă uit la ce mesaj îmi transmite în primul rând despre mine.

Reflecții:

Așa că, pe acest fundal minunat de duminică cu soare, am început să meditez. Ce se întâmplă de fapt în noi atunci când ne enervează, cică. Dincolo de partea neurologică, evident. Că pe aia deja o știu, o înțeleg, dar teoria nu ne ajută să avem și acces la drumurile alea automatizate care se declanșează în momente critice (cum spunea o prietena bună aseară, creierul asta lucrează foarte mult fără noi).

Atunci când copilul nu face ceea ce noi considerăm că ar trebui, creierul nostru intră în modul de supraviețuire.

Ne simțim amenințați în rolul nostru de părinți, ne întoarce în acea zonă a copilăriei în care adulții din jurul nostru se conectau rar la momentele noastre bune și din intenții educative, ne spuneau tot ce facem noi greșit (asta lasă urme adânci în stima de sine și mai ales modul în care ne percepem ca ființe umane).

Și ce face creierul atunci când este stresat?

Se apără.

Dezvoltă mecanisme de apărare prin care să contracareze stresul, să nu îl mai simtă sau să îl redirecționeze. Aceste mecanisme venind din creierul primar, nu vin cu o analiza conștientă. Nici măcar nu ajung la analiză rațională. Le preia direct creierul emoțional care declanșează comportamente specifice.

Când un copil se comportă într-o formă care nu ne place sau încalcă o limită, avem câteva atitudini pe care deja toți le știm:

Etichetarea copilului (ești rău, ești neglijent, ești nesimțit, ești neascultător, ești agresiv, etc) – orice înseamnă o evaluare negativă a comportamentului. Facem asta pentru că rușinea a fost o metodă foarte răspândită în relaționarea umană pe care am văzut-o noi. Ea se bazează pe ideea că oamenii se opresc din anumite comportamente pentru a nu fi judecați de ceilalți. Este o metodă care funcționează de cele mai multe ori. Și are efect și pe termen lung, doar că efectul ei este unul nociv de cele mai multe ori. Ne setează să ne comparăm întotdeauna cu ceilalți, să luăm decizii bazându-ne pe ce vor crede ceilalți (trăind scenarii fataliste care de cele mai multe ori sunt doar în capul nostru, dar fără să avem curajul să le testăm și să vedem dacă realitatea este chiar așa).

Dorința de a corecta cât mai rapid comportamentul prin condiționare sau amenințare (Nu e voie acolo / Ți-am spus că nu e voie acolo / De câte ori să îți spun că nu e voie acolo / Dacă mai faci așa mergem acasă / Dacă mai plângi aiurea, îți dau motiv să plângi / etc)

Strigătele combinate cu amenințări de tot felul. De obicei aici nu contează ce scoatem pe gură, câteodată nici măcar nu are sens. Contează să eliberăm nervii și neputința pe care o simțim în acele momente, de fapt. Pentru că ajungem la comportamente extreme în relațiile cu ceilalți atunci când ne simțim neputincioși, când nu mai avem argumente sau ne simțim amenințați de ce fac ceilalți.

Restul atitudinilor sunt combinații sau interpretări ale mecanismelor de mai sus. Și toate își au originea în modele de relaționare de mult timp învățate. Doar că până acum relațiile avute cu ceilalți oameni nu au fost atât de intime, intense și complexe ca relația părinte – copil. De aceea ea scoate din noi multe lucruri pe care până acum nu le știam despre noi.

Înainte să încercăm să gestionăm un comportament al copilului, este necesar să răspund la o întrebare foarte importantă.

Ce spune reacția mea la acel comportament specific despre mine și despre biografia mea?

De ce mă activează exact acest comportament și nu altul?

Abia după asta pot să încep să analizez care este valoarea acelui comportament pentru copil. Și să răspund la următoarele 2 întrebări:

Ce nevoi stau în spatele acestui comportament? (dacă ar fi să iau ca exemplu povestea mea de mai sus, cred că o nevoie ar fi cea de autonomie sau cea de respect al propriului corp)

Ce mesaj îmi transmite comportamentul despre relația dintre mine și copil (aud suficient, ascult suficient, răspund suficient nevoilor copilului, am limite destul de clare, sunt prea multe, prea puține, etc)

Acesta este doar începutul unei analize conștiente a modului în care relaționăm cu ceilalți. Și este extrem de importantă dacă vrem să ne îmbunătățim relațiile cu ceilalți.