Când nu vorbim despre lucrurile de care ne este “rușine”

Datorită unei postări pe care am făcut-o pe grupul Clubul Părinților Conștienți, despre o tematică foarte sensibilă pentru femei și mame, am ajuns și la părerea lui Emilian Crețu despre obligativitatea fericirii materne (părere pe care este dreptul lui să o aibă și nu o pun aici în discuție). Preluarea acestei păreri  pe situri media, devenind astfel o părere publică, m-a determinat să am o reacție. Mai ales că la un moment dat se insinua că depresia este o problemă a mamelor moderne și că nu se știe dacă ea chiar există sau o fi vreo găselniță a psihologilor.

Postarea de pe grup a fost aceasta:
Vinovăția este o parte importanta din viața de părinți. Cred ca si tații au partea lor de emoții si stres, dar in aceasta postare voi vorbi despre vinovăția mamelor.
Avusesem mai demult o conversație cu 2 femei minunate si ajunsesem la concluzia ca sentimentul de vina începe sa fie constientizat inca din perioada graviditatii ( pentru ca el este înscris in noi de foarte multa vreme – vina ca nu suntem cuminți, vina ca nu suntem deștepți, ascultători, așa cum ne vor ceilalti, rușinați pentru ceea ce suntem si chinuiți sa mimam comportamente care sa ne aducă dragostea si acceptarea celor din jur). Poate nu mâncăm destul, poate ne mișcam prea mult, poate am făcut prea multe analize sau prea puține.
Când copilul se naște, avem multe gânduri, multe întrebări si frici. Ne este greu de multe ori sa recunoaștem, pentru ca maternitatea ne este vândută ca cea mai mare fericire din viață noastra si nu întotdeauna este așa. Mai ales in prima perioada.
Dar nimeni nu vorbește, este un subiect tabu. Citim o grămadă de articole cum femeia după naștere nu trebuie sa uite de ea, sa se îngrijească, sa aibă grija de casa si de bărbatul care vine obosit de la munca. Dar foarte puține articole vorbesc despre depresie, despre frica si despre disperare. Sunt multe femei care nu se simt inundate de fericirea extraordinara la care se așteaptă toată lumea. Dar nu este voie sa discutam despre asta. Pentru ca nu avem voie sa arătăm ceea ce simțim. Masca învățată trebuie sa rămână acolo și o dam jos doar atunci când suntem singure. Pentru o secunda doar. Sa nu ne obișnuim prea tare și sa nu o mai putem pune la loc.

o-woman-depression-facebook-1024x512Pe lângă aceste rânduri aș vrea să mai adaug câteva lucruri foarte importante:
Potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătății (OMS), depresia este prima cauză de dizabilitate la nivel global. Iar estimările arată că între 10 şi 20% dintre mame suferă de depresie la un moment dat în viaţă, deseori când copiii lor sunt încă mici. Potrivit unui studiu realizat de Murdoch Children’s Research Institute, mai multe mame se confruntă cu depresia la 4 ani după naştere decât în primul an de viaţă al copilului.

  • acest public shaming atât de caracteristic în aceste timpuri (chiar dacă este pamflet sau ironic)i, venit mai ales de la un bărbat care nu are copii, nu poate experimenta pe propria piele ce înseamnă să fii gravidă sau ce înseamnă să naști sau să alăptezi sau să nu dormi ani de zile, este încă un pumn în stomac pentru toate femeile care acum se luptă să depășească situații grele din viața lor de mame (pe lângă acoperirea mediatică de care se bucură)
  • maternitatea nu este visul oricărei femei și nu trebuie să fii neapărat botoxată ca să nu ai astfel de instincte sau chemări.Și chiar dacă îți dorești copii, fericirea extraordinară nu vine întotdeauna la pachet cu copilul sau cu graviditatea.
  • depresia vine la pachet, în primul rând, cu schimbările corporale și hormonale ale gravidei care sunt destabilizatoare și de multe ori greu de suportat. Ce să mai vorbim de lucrurile care par banale: greață, oboseală, balonare și alte simptome care se manifestă în această perioadă
  • procesul nașterii este unul foarte important, iar intervențiile de tot felul la care este supusă mama sunt primii factori care determină apariția depresiei. De la modul în care este tratată femeia care naște, la intervenția medicamentoasă invazivă și fără respect pentru corpul femeii și a procesului pe care îl are de parcurs, la oxitocina care în exces anihilează tot ceea ce ar trebui să facă oxitocina naturală, adică să faciliteze conectarea mamă-copil până la separarea copilului de mamă imediat după naștere.  Conceptul de ORA MAGICĂ practic nu există la noi și mamele trebuie să se lupte să stea copiii cu ele câtă vreme sunt în spital.
  • primele trei zile de maternitate, când mama ar trebui să înceapă procesul de conectare și cunoaștere cu această nouă ființă umană, este ocupată să se lupte cu un sistem defect care nu facilitează niciun fel de legătură între mamă și copil, ca apoi la ieșirea din spital, imaginea ei să fie aranjată și fericită așa cum nu a mai fost niciodată, “inundata” de un sentiment de dragoste și împlinire profundă.
  • această fericire instantă este o povară imensă peste noile mame, care de cele mai multe ori se simt disperate și depășite de situație. Pentru că nu este înscris în creierul nostru un program care să se activeze când devenim mame. Dar învățăm din mers. Responsabilitatea este a noastră, exclusiv. Și societatea cumva așteaptă de la noi să știm ce să facem. Și cu cât lucrurile nu merg, cu atât mai tare ne afundăm în sentimentul de vină, de jenă, de disperare. Pentru că ce mama sunt eu dacă nu pot să îmi liniștesc copilul? Ce mamă sunt eu că nu pot să îl hrănesc? Ce mama sunt eu că aș dormi câteva ore neîntrerupt înainte să să ocup de copil? Ce mama sunt eu că visez la timpul ala în care făceam ce doream și eu hotăram pentru mine ce fac în ziua respectivă? Ce fel de mama sunt eu că copilul doarme prea mult? Ce fel de mama sunt eu că de la atâta plâns îmi vine să fug undeva departe, să nu mai văd și să nu mai aud? Sigur sunt eu de vină că plânge, că are colici, că nu mănâncă, că nu doarme, că doarme, că e prea încordat, etc…. lista este foarte lungă.
  • autenticitatea nu este o calitate în societatea noastră. Suntem atât de obișnuiți să purtăm măști impuse social din nevoia disperată de iubire și acceptare, încât nu putem tolera sinceritatea altora. Pentru că ne vor dărâma unicul zid de protecție care ne-a mai rămas ca să putem supraviețui. Și astfel judecă, critică, setăm așteptări nerealiste sau ne amuzăm sau chiar negăm.

A recunoaște că nu mai poți, a recunoaște că este greu și a recunoaște că ai nevoie de ajutor, este cel mai mare act de CURAJ. Pentru că acesta este primul pas spre propria schimbare și propria vindecare.

 

Share this post

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *