Îi auzim pe copiii noștri?

logo micAm început să mă gândesc zilele acestea, care sunt cele mai acute probleme din viața unui părinte. Apoi am micșorat aria de analiză la un singur părinte, pentru că modul în care se raportează mamele și tații la viața copilului și la rolul lor de părinți, este destul de diferit. Din câte întâlniri cu părinți am avut, unde se discutau chestii legate de modul în care părințim, majoritatea covârșitoare a fost reprezentată de femei. Au fost puțini tați, pot să îi număr pe degetele de la o mână.

Așa că nu pot să nu mă întreb dacă este vorba de percepția ca rolul educativ îi revine mamei, de rezistența acestora la schimbăre privind modul lor de a gestiona relația cu copilul sau poate din frica de a explora dedesubturi emoționale care nu le-au accesat niciodată conștient?

Încă nu am găsit răspunsul corect sau … poate sunt toate aceste motive la un loc și altele, care determină numărul de mame care participă la workshopuri, discută pe grupuri pe facebook, citesc sau se păruiesc. Nu cred ca am întâlnit între tați exprseia: ce crezi, ești mai tată decât mine dacă lași copilul să doarma cu voi în pat? 🙂 E de-a dreptul hilar să îți imaginezi un barbat spunând asta. Ei bine, între mame este expresia scut și sabie (folosită atât în apărare, cât și în atac) întâlnită la tot pasul.

Tot ceea ce am scris mai sus, tind să cred că au o cauză  comună. Sincopa majoră în comunicare. Boala secolului 21 nu mai este depresia, dar este inabilitatea de a comunica. Si este cumva aberant, având în vedere că omul este ființă socială. Și comunicarea asta o facem din burta mamei. Cum să ajungem să fim atât de afoni în ceva care ar trebui să ne iasă atât de natural?

Ei bine, nu ne iese, pentru că de fapt noi nu o exersăm. Cât suntem copii, exersăm un singur rol, iar când devenim adulți, ori continuăm să îl exersăm, ori vrem neapărat să jucăm celălalt rol.

Comunicarea este o stradă cu sens dublu, în care cei implicați în discuție, joacă două roluri: de ascultător și de vorbitor. Suntem atât de concentrați să ne exprimăm și să ne auzim pe noi, încât uităm complet că mai avem un rol de jucat. Poate avem impresia că ascultăm, dar nu auzim ceea ce ne spun ceilalți.

Același lucru se întâmplă și în comunicarea noastră cu copilul. Uităm să ne asumăm și rolul de ascultător. Dar, cel mai important, uităm să și auzim ce ne spune copilul. Acesta are diferite modalități prin care ne transmite mesajul, in funcție de vârstă. Suntem mai deschiși să îi auzim când sunt mici… este un fenomen interesant faptul că rabdarea este invers proporțională cu vârsta 🙂 fascinația noastră pentru tot ceea ce fac, ne ajută să îi ințelegem mai bine și să îi auzim mai bine. Astfel, comunicarea pare că merge bine.

Cu cât cresc si devin mai verbali, așteptările noastre se concentrează doar pe partea lingvistică. Nu mai suntem atenți și fascinați de tot ce fac, de expresiile și gestica lor. Răbdarea scade, pentru că așteptările noastre cresc, uneori mult mai repede decât dezvoltarea efectivă a copilului. Și atunci apar problemele. Dintr-o dată ne așteptăm ca ei să ne asculte, că doar acum și înțeleg ce le spunem. În sfârșit avem auditoriu și acesta nu se ridică la așteptările noastre. În sfârșit putem să ne satisfacem acea nevoie de a fi ascultați, de fi priviți ca niște guru – și asta nu se întâmplă.

Vă invit să reflectați la ce simți voi atunci când sunteți in situația în care copilul nu vă aude. Și concentrati-vă la starea voastră, la emoțiile voastre, la supărarea voastră. Daca veți face acest mic exercițiu, s-ar putea să aveți o surpriză.

Share this post

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *